content top

Camionagiu virtual prin Europa.ETS2

Camionagiu virtual prin Europa.ETS2

Unii s-au săturat de jocuri în care, singur sau cu 2-3 acoliți, te iei la bătaie cu restul lumii și mai și câștigi. Sau, de dragul discuției, hai să nu zicem că s-au săturat ci că vor o pauză. Menopauză, dacă doriți. Ce faci dacă te regăsexști în haceastă categorie? Ce faci în timpul în care de obicei criminalizai teroriști, mardeiași și smardoiași prin toate colțurile lumii? Simplu. Te plimbi (contra cost – virtual desigur) prin Oiropa cu camionul. Mai exact iei marfă dintr-un oraș și o livrezi (pe cât posibil, intactă) în alt oraș. Totul în cadrul unui joc nu chiar nou dar care are ceva priză la popolație. Jocul se numește Euro Truck Simulator 2, sau, mai pe strâmt, ETS2. Mi-am reamintit de jocul acesta reîncercând câteva branduri mai vechi de trucking, cum ar fi 18 wheels – Pedal to the metal, 18 wheels – Across America sau Hard Truck. Și Euro truck simulator versiunea 1. Căutând un patch de actualizare pentru versiunea 1 am găsit versiunea 2. După instalare și testare câteva minute bune, am decis că îmi place jocul. În momentul de față am 44 de ore petrecute jucând 😀 Ce este de fapt ETS2? Cum spuneam mai sus, este un simulator pentru camionagii și pasionați. Simulator în sensul că trebuie să iei marfă dintr-un anumit oraș și de la o anumită firmă pe care trebuie să o livrezi în altă parte într-un anumit interval de timp. Pentru asta ești plătit în funcție de greutatea cargo-ului, felul transportului, distanță și integritatea fizică a remorcii la destinație. Să vă spun mai pe larg. Jocul începe cu tine fiind „sclav” la o firmă pe post de șofer. În acest context ai un loc unde poți alege o livrare dintr-o listă pusă la dispoziție. În momentul selecției te trezești în cabina tir-ului cu remorca agățată de tine, gata de drum. Îi dai sandală și o tai spre destinație. Cu grijă însă. Dacă lovești remorca vei fi penalizat la destinație (a lovi înseamnă a da cu remorca de orice sau oricine). Deci, grijă mare. Deoarece se definește ca simulator, jocul te obligă și să respecți anumite lucruri, cum ar fi regulile de circulație. Depășești viteza legală, lovești alte mașini, circuli pe contrasex, mergi fără lumini – amendă. Pe care nu o poți contesta, euroii dispărând instant din cont (ducându-se, evident, la dracu). După ce camionegești așa o perioadă și ai strâns destul la ciorap (sau jartieră dacă porți fiustă) poți să cumperi propriul tău camion. Din momentul acela treci la nivelul „companie” și începi să produci bani doar pentru tine (nu cere nimeni impozit … momentan). Cu banii perspectivi poți să îți faci upgrade...

Read More

Vrajitorul baghetei – Sergiu Celibidache

Iubit și în același timp contestat, venerat și dorit de multe orchestre, Sergiu Celibidache și-a lăsat amprenta în lumea muzicii și nimeni nu o va putea renega vreodată. Sub bagheta lui muzica a primit o altă față. Una nouă, romantică, pianissimo și crescendo în același timp. Sub bagheta lui, muzica a început să prindă formă, să devină ireală dar în același timp palpabilă, renăscută. După cum spunea chiar el, muzica nu este, ea devine, ia naștere. Cât despre dirijor, el este un om care face ordine în orchestră ca instrumentele să cânte toate deodată, un matematician care crează o funcție muzicală. Dirijorul este premisa care creează muzica. Când îmi imaginez muzica asemenea unei funcții matematice zâmbesc la gândul prezentării ei la catedra de matematică: „Se definește funcția partitură predefinită de cheia sol, cu valori în intervalul do, la bemol”. Capacitatea creatoare a lui Celibidache a fost foarte mare. Pe vremea când studia la Paris a ascultat la radio un cvartet de coarde compus de Heinz Tiessen și a fost atât de marcat încât a scris propriul său cvartet de coarde pe care i l-a trimis lui Tiessen, acesta fiind uimit de potențialul muzical al tânărului. Celibidache dă curs invitației lui Tiessen și se înscrie la Facultatea de Muzică a Universitatii Friedrich-Wilhelm din Berlin. Printre profesorii săi se numără Tiessen (compoziție), Hugo Distler (contrapunct), Kurt Thomas și Fritz Stein (teorie), Eduard Spranger și Nicolai Hartmann (filozofie și metafizică), Arnold Schering și Georg Schunemann (muzicologie), Walter Gmeindl (dirijat). Un alt factor marcant a fost întâlnirea în 1939 cu preotul budist de origine germană Martin Steike, cunoscut ca Tao Chun (sau Dao Jun), care îl introduce în misticismul budismului Zen. Nevoit să se descurce pe o vreme de lipsuri (începuse al doilea război mondial), începe să dirijeze. Primele îndrumări cu bagheta le face asupra corurilor de lucrători feroviari și ale controlorilor de tramvai. Primul contract ca dirijor permanent l-a primit de la ansamblul de amatori „Orchester Berliner Musikfreunde”. Pe lângă acestea, a mai susținut concerte camerale cu un ansamblu de studenți de la Facultatea de Muzică din Berlin. Deoarece mai mulți profesori și-au părăsit posturile datorită războiului, a predat nu o dată diverse discipline propriilor colegi. Și-a finalizat studiile cu o lucrare de doctorat despre elementele dormative în tehnica de compoziție a lui Josquin des Pres. Ca dirijor s-a remarcat imediat prin memoria sa extraordinară, știind pe din afară toate piesele conduse. La 33 de ani, după ce s-a încheiat războiul, câștigă un concurs de dirijat organizat de Orchestra Radio din Berlin. În august 1945 Orchestra Filarmonicii din Berlin îi face o invitație lui Celibidache. Acesta conduce orchestra într-un concert având un program care includea Uvertura operei...

Read More

Atunci când timpul se opreşte. Rapsodiile române

Pe 23 februarie 1903 Ateneul Român suferea un şoc. Alături de celebrul dirijor Eduard Wachman (care din 1868 conducea proaspăt fondata Societatea Filarmonica Română) urca pe scenă cu bagheta în mână un tânăr compozitor. Avea doar 22 de ani dar creaţia sa era şi este magnifică. Tânărul se numea George Enescu. Sub îndrumarea baghetei lui urmau să fie interpretate 2 rapsodii. Rapsodia română nr. 1 în A major, opus 11 şi Rapsodia română nr. 2 în D major, opus 11. Nu ştiu vouă, dar mie îmi plac enorm de mult rapsodiile române.  Le ascult cu ochii închişi şi căştile pe cap, să mă ascund de toată dizenteria socială de azi. Ştiţi voi cum începe Rapsodia roână nr. 1? Începe aşa: „Am un leu şi vreau să-l beu / Dar nici ăla nu-i al meu!” Nu glumesc şi nu fac mişto. Prima rapsodie începe cu 2 transpuneri populare, „Am un leu şi vreau să-l beau” – forma executată de Dinicu la nai şi Cristache Ciolac la vioară şi „Hora lui Dobrică” – de lăutarul Dobrică Marinescu. Astfel, peste eoni, muzica populară tradiţională românească nu va dispărea niciodată. Rapsodia română nr. 2 începe cu transpunerea pentru orchestră a unei melodii celebre pe atunci: „Sârba lui Pompieru” şi continuă cu legenda istorică a „mumei” lui Ştefan cel Mare, mai exact „Pe o stâncă neagră” compusă în varianta originală de Alexandru Flechtenmacher, având în continuare câteva transpuneri de balade oiereşti: „Bâr, oiţă, bâr”, „Văleu, lupii mă mănâncă” sau „Ţânţăraş cu cizme largi”. Integrarea unor melodii de sorginte lăutărească în nişte capodopere ale muzicii clasice, aşa cum sunt cele două rapsodii, denotă capacitatea creatoare a lui Enescu, care astăzi este un compozitor recunoscut la nivel internaţional. Aveţi mai jos interpretarea Rapsodiei române nr. 1 sub bagheta maestrului Sergiu Celibidache, o înregistrare din 1978. 1978!  Merită să o urmăriţi. Nu e un concert. Este un dialog între dirijor şi instrumente. O interpretare de excepţie a unei capodopere de excepţie. Iar Celibiddache .. e MARE! Am găsit pe Youtube o valorificare extradiordinară a Rapsodiei nr. 2. Contrar obiceiului, am căscat ochii la monitor. Imagini superbe din ţărişoara asta a noastră. Ţară dusă la sapă de lemn de cei ce ne conduc. Aleşi de noi. Sau de ei, depinde de interpretări … Cât mai îndurăm, oare? Am un leu   Rapsodia română nr. 1 – dirijor Maestrul Sergiu Celibidache Rapsodia română nr. 2   Surse: Filarmonica George Enescu Rapsodiile Române de George Enescu Sursa pozei:...

Read More

Inchid Crazyfriends.ro

Niciodată nu e plăcut când trebuie să renunţi la lucrurile care ţi-au făcut plăcere. Dar câteodată nu te mai poţi rupe în 2 tot timpul. La o astfel de “răscruce” am ajuns şi eu. Pentru cei care nu ştiu, scriu pe 2 bloguri. Aici şi pe CrazyFriends. Aici scriu cu precădere despre diverse evenimente pe care le consider eu importante în timp ce pe CrazyFriends scriam despre IT. Am decis să le combin. Astfel, am importat aici articolele de dincolo urmând ca de acum înainte să scriu doar aici. Urmează în curând să închid şi domeniul crazyfriends.ro respectiv să şterg blogul. Cum am scris şi dincolo, CrazyFriends a fost o idee frumoasă. Un grup bestial din care mă bucur că am făcut parte. Vorbesc la trecut deoarece o bună parte din acest grup “s-a rupt” către alte orizonturi, la momentul actual rămânâd doar câţiva prieteni care mai apucă când şi când să se vadă la o bere / vodka / cola sux. Dacă ar fi să îi număr, ar fi cam aşa: Regi cu Rejina, Ciorel cu Ciorica, Brosky Bro Giovi, DieANA zisă şi WWreaua, Alina, Sweety, Lucic, Nelu, Virusu şi Roxy, toţi din Palmişoara. Plus eu, Doky şi Doru, stranierii din alte oraşe.  Din nefericire, nici aşa, în formaţie restrânsă, nu mai apucăm să ne vedem toţi. Viaţa ne-o ia înainte vrem nu vrem. Şi, câteodată, nu poţi face altceva decât să te laşi dus de...

Read More

Cat mananca aplicatiile audio in Linux Mint 15 Olivia

Întâi se impune să vă spun ce fel de sistem folosesc. Toată tărăşenia s-a petrecut pe desktopul din dotare. Urmează să testez şi pe laptop să văd dacă “experimentul” se repetă identic şi la fel. Dar hai să vă descriu desktopul. Desktopul are ca şi componente principale importante un procesor AMD Fx 4100 Quad-Core şi 4G memorie RAM. Pentru aplicaţii video are în dotare o Nvidia Geforce GT 430 de 1G, pe 128 biţi. Ca şi unităţi de stocare găsim 2 harduri, ambele pe Sata. Un Samsung de 400G şi unWestern Digital de  1T. Ca şi sistem de operare folosesc Linux Mint 15 „Olivia”, updatat la zi. Ah, să nu uit. În cazul în care nu ştiaţi, are şi nume. Tomberon 😀 Aşa .. deci. Sistem .. meet the readers. Aranjând eu şi pigulind la Conky, observat că unele playere audio papă mai mult decât altele. Ok, ştiu, nu sunt primul care descoperă asta. Dar m-a mirat discrepanţa destul de mare între ele. Să vă arăt. Cel puţin, aşa se întâmplă pe sistemul meu. Poate la voi o fi altfel… chiar sunt curios să aflu. Deci, iniţial am pornit Bashee. Acesta s-a pus repede repede să halească între 50 şi 57MB de memorie. A rămas la fel şi după ce am debifat orice actualizare la nivel de metadate ale melodiilor. Următorul a fost Clementine. Acesta s-a dus imediat la peste 135MB de parcă îl urmăreau tătarii. M-am uitat din nou în setări poate am uitat să opresc vreo ceva. Erau debifate deja toate căutările pentru melodii (nu mai căuta pe net informaţii despre melodie, album sau autor), era setat să funcţioneze la calitate „standard” (se poate şi mai bine dar teoretic ar trebui să pape mai mult atunci) şi nu avea niciun briz briz activat. Următorul la rând a fost Exaile. Exaile a pendulat între 40-49 şi 70-80MB memorie înghiţită. Bătrânul Rhythmbox a fost mai şmecher. Şi-a împărţit treaba în 2 procese, acestea mâncând 55MB respectiv 16MB. Ultimul testat a fost Audacious. Care m-a uimit „servind” doar vreo 22 de MB. Am schimbat interfaţa rulând şi pe clona de Winamp. La fel. Spre surprinderea mea nu a urcat mai sus de 24 de MB memorie consumată. Să nu uitaţi că nu confrunt ce ştie să facă fiecare player audio. Pentru că fiecare are o groază de sumedenie de „puteri”, ştiind să facă multe lucruri (de la adunat date de pe net până la scris dvd-uri). Eu m-am uitat doar la cât consumă fiecare rulând melodii dintr-o listă destul de lungă. 14700 de muzichii. În concluzie, mă bucur că sunt utilizator al aplicaţiei Audacious. Pentru ce am eu nevoie este mai mult decât suficient. Şi...

Read More

Unii are unii n-are. Ghicitori cu InterRegio

Citeam recent o știre cum că inspectorii de la Garda Financiară au efectuat controale pe la vagoanele restaurant atașate garniturilor de tren care bântuie prin țara noastră. Sunt curios (din nou) oare pe când cei la chefereu vor trimite și comisii de la ei care să evalueze calitatea serviciilor oferite pe anumite rute. De ce spun asta? Foarte simplu de explicat. Recent mi-am acordat un relaxant conced pe litoralul nostru. Pentru a călători „domnește” am folosit vagonul de dormit. Dacă vrei să mergi până în Mangalia cu vagon de dormit va trebui să pleci din Palmișoara (a se citi Timișoara de către cei care nu cunosc noua denumire). Din Palmișoara pleci (sper că nu a fost o excepție și și așa sunt toate garniturile) cu un vagon de dormit curat, cu lenjerie curată. Plus accesorii. Ce sunt aceste accesorii? Accesoriile reprezintă un pachețel cu instrumente pentru igiena sanitară: o periuță de dinți, pastă și vreo 3 servețele de diverse mărimi. Nu știu să evaluez corect costul pachețelului (eu probabil că l-aș evalua la prețuri de en gros – undeva în jur de 5 lei, dar probabil la ei apare cu o valoare mult mai mare. Probabil! Informație nesigură). Nu îl consider un lucru neapărat necesar. Dar este o surpriză frumoasă la intrarea în cabina de dormit. Mai ales dacă iei în calcul prețul biletului comparativ cu un loc la clasa II. Ok. Deci. La plecare, din Palmișoara, am avut plăcuta surpriză de a găsi aceste pachete în dulapul sanitar din cabină. Chiar mi-am spus că totuși se fac eforturi spre o călătorie la niște standarde mai ridicate. Din nefericire, la întoarcere nu a mai fost așa. Dacă dorești să călătorești din Mangalia la Arad cu vagon de dormit va trebui să te transbordezi în Bucale. Deoarece doar acolo se adaugă vagonul de dormit. Pregătește-te să străbați tot peronul, deoarece trenul e destul de lung iar vagonul de dormit este primul după noua locomotivă (pe direcția de plecare din București). Ajungând în cabină, spre dezamăgirea mea, nu am mai găsit acele pachețele (2 per cabină). Cabina era curată, lenjeria la fel, nimic de obiectat din acest punct de vedere. Amu .. eu ce să cred? Că singurele concluzii ar suna cam așa: fie unii au iar ceilalți nu (mă refer strict la responsabilii cu astfel de servicii din cadrul chefereului / regio), fie că fie că au și le „direcționează” către alte scopuri, fie că a fost o scăpare și o simplă excepție de la regulă. Vă las că am bilet la chefereu...

Read More

De ce dracu mai platim biletul la clasa I

Acuma eu sunt curios olecuţă … unde se fac reclamaţiile şi sesizările care au ca obiect trenurile? Că nici allah nu mai ştie care aparţine de chefereu, care de regio, care fură mai mult şi etc etc. Nu de alta, dar am şi eu o nedumerire. Mare. Într-o frumoasă zi de luni, 29 ale lui cuptor din anul de graţie 2013, circulam şi eu cu una bucată tren InterRegio cu numărul 1945 pe ruta Mangalia – Ploieşti Sud. Pentru că eram cam obosit, aveam bilete la clasa I. De obicei e mai linişte acolo. Mare eroare. De la Constanţa se umple aproape tot vagonul de clasa I. De lume care avea bilet la clasa a II, ba chiar şi fără loc la clasa II. Speram că naşul va face puţină ordine pe acolo. Era păcat că în vagon fusese curat la plecare iar acuma se aruncau seminţe şi mizerii pe jos, plus că făceau o gălăgie infernală. Pe lângă toate acestea, un ţigan cu piranda şi doi puradei stăteau pe lângă budă (deh … no comment)  folosind-o din când în când ca fumoar (maturii, nu copii). Naşul în schimb trece tacticos (cred că avea vreo 50 de ani), găureşte biletele şi pleacă. Şi sunt sigur că erau bilete clasa a II deoarece le-au lăsat pe scaune când au coborât în Buzău. Deci, băi nenicilor. La un simplu calcul, când te uiţi pe site la chefereu, un bilet Mangalia – Ploieşti este 107 lei. La clasa I. Pe aceeaşi distanţă, la clasa II, biletul costă 70 de lei. Din comportamentul boacterului eu deduc că biletul cumpărat la clasa I îţi dă doar dreptul să scoli de pe scaun pe cel care stă acolo. În rest, poţi la fel de bine să cumperi bilet la clasa II, FĂRĂ LOC şi să mergi „like a boss” la clasa I. Că nici dracu nu îţi are treaba. Vai de piula voastră cu chefereul şi regio vostru. Le faceţi toate tot după ureche ca şi până acuma. Orarul nu îl respectaţi, treaba nu v-o faceţi .. pentru ce dracu mai sunteţi plătiţi? Deci … măcar de curios … unde poţi face...

Read More

Contemplări de chihlimbar

Contemplări de chihlimbar

Majoritatea poveştilor încep cu “a fost odată ca niciodată”. Un tablou oare cu ce începe? Începe cu pregătirea şevaletului, alegerea culorilor, şcoala pe care a urmat-o pictorul? Cu naşterea artistului sau construcţia şcolii care l-a pregătit? Cu geneza peisajului din care este împrumutat un moment şi recreat artistic? Uneori, povestea unui tablou poate începe cu multe sute de ani în urmă. Poate mii. Pe vremea când, dintr-o rană a unui copac, sângele acestuia s-a scurs formând un bulgăre de răşină. Care a rămas cuminte aşteptând în neştiinţă o mână delicată, împietrind de dor zi de zi. Devenind chihlimbar. Mergând aiurea printre tarabele şi rafturile cu suveniruri de pe litoralul nostru mă plictisisem de stele de mare, scoici, magneţi cu imagini şi împletituri de muşama. Îmi doream să văd ceva nou, ceva .. altfel. Surpriza a venit când am mers să iau cina la una din braseriile de pe acolo. Pe perete, respirând apusul soarelui, mai multe tablouri stăteau la rând să privească trecătorii. Strălucirile şăgalnice mi-au atras atenţia. Mici bobiţe de chihlimbar formau elementele decorative ale fiecărei poveşti pe care o spuneau tablourile. Un răsărit de soare, sau un apus, o zi fierbinte, promisiunea unei zile mai bune sau istoria neguratică a unui bonsai, tristeţea unei zile ploioase sau visul unui turn rătăcit la orizont, zeci de poveşti licureau în bobiţe de chihlimbar. Se spunea, printr-un afiş, că bucăţelele de răşină întărită au multe proprietăţi metafizice benefice. Posibil, nu sunt expert în astfel de lucruri. Ce mi-a plăcut în schimb a fost povestea tablourilor. Acestea sunt create de un grup de tineri (probabil) basarabeni sau ukrainieni. Vănzătorul nu a ştiut să îmi spună exact cine sunt sau dacă sunt în legătură cu domnul Ion Mocanu, un cunoscut meşter de tablouri de chihlimbar. Ce ştie este că fiecare lacrimă de chihlimbar a fost şlefuită manual iar pentru unele tablouri realizate din astfel de bobiţe a fost nevoie de 2 chiar 3 luni pentru a fi create. Preţurile nu erau foarte mari, de la 15 lei la câteva sute pentru un tablou mare. Vă las să vă delectaţi şi voi cu ele. Tablou cu stropi de chihlimbar Tablou cu stropi de chihlimbar Tablou cu stropi de chihlimbar Tablou cu stropi de chihlimbar Tablou cu stropi de chihlimbar Tablou cu stropi de chihlimbar Tablou cu stropi de chihlimbar Tablou cu stropi de chihlimbar Tablou cu stropi de chihlimbar Tablou cu stropi de chihlimbar Tablou cu stropi de chihlimbar Tablou cu stropi de chihlimbar Tablou cu stropi de chihlimbar Tablou cu stropi de chihlimbar Tablou cu stropi de chihlimbar Tablou cu stropi de chihlimbar Tablou cu stropi de chihlimbar Tablou cu stropi de...

Read More

In slapi pe litoral

In slapi pe litoral

Yeah, am ajuns la mare. În Staţiunea Jupiter, ca să fiu mai exact. E cool, e fain, e simpatic. Şi pe alocuri cam scump. Şi cam poţi lua ţapă la unele chestii sau plăteşti din neştiinţă mai mult. Ce urmează nu e un ghid turistic ci este .. litoralul văzut prin ochii mei sintetizat în câteva puncte. Păzea că încep. Transportul Pentru a ajunge pe litoral am folosit, de nevoie, chefereul. Care chefereu (sau regio, cum dreaq se mai numeşte) e mereu pus pe glume. Pe seama călătorilor, evident. Din Arad la Mangalia am folosit 2 trenuri. Arad – Timişoara şi Timişoara – Mangalia. De ce? Pentru că aşa am avut vagon de dormit (o fixaţie de-a mea mai veche. Am vrut eu la vagon de dormit). Arad – Timişoara a fost dezastru, am mers cu un tramvai inter-regio de mai bine mergeam ca de obicei, cu autostopul. Din Timişoara am urcat în trenul cu destinaţia Mangalia. E prima dată când folosesc vagonul de dormit, până acum am folosit doar clasele 1, 2 şi cuşete. În vagon a fost curat, lenjeria curată şi proaspăt spălată (mirosea încă a detergent). Inclusiv toiletele erau curate. Nimic de reproşat. Doar că până la Bucale reuşi să facă cam 85 de minute întârziere, din care nu a prea recuperat până la Mangalia. Atenţie dacă folosiţi mai multe trenuri. Riscaţi să pierdeţi legătura dacă întârzie primul tren. Ce să vă spun de transportul în Mangalia şi împrejurimi? Dacă aveţi cazare la cineva acasă şi nu în staţiune, asta e, folosiţi taxiul. Dacă aveţi cazare în staţiuni, NU NU şi iar NU folosiţi taxiul. Din Mangalia până în Jupiter taximetristul voia 25 de lei. Cu reducere de la 30. În Mangalia, chiar cum ieşiţi din gară, imediat după colţul din stânga, este un fast food şi sediul firmei Nordiana. De acolo se pot lua microbuze sau autobuze spre 2 mai şi Vama Veche iar de peste  drum spre staţiunile de lângă Mangalia (Saturn, Venus, Cap Aurora, Jupiter, Neptun şi Olimp) sau spre Costineşti şi Constanţa. Cursele dintre staţiuni sunt cam din 20 în 20 de minute, cu microbuze. Preţul unei curse: 4 lei. Preţ unic. Au loc în spate la bus pentru bagaje şi nu se supără sau oftică că trebuie să vă ia cu tot cu bagaje. De la Mangalia la Vama Veche, cu mini autocar, am plătit parcă 4,5 lei. Nu vă lăsaţi „furaţi” de taximetrişti. O cursă Mangalia – Constanţa la gară costă 9,5 lei. Tot printre staţiunile din Mangalia îşi fac veacul căruţaşii, cu trăsurile. O cursă Saturn – Jupiter e taxată cu 30 de lei. La trenuleţul vacanţei preţul unui bilet este de 8 lei....

Read More

Taramuri afgane 4

Apăsă butonul iar turela se roti cuminte pe direcţia indicată. Un grup destul de măricel de persoane apăru în raza lui vizuală. Verifică dintr-o privire poziţia mitralierelor. Pe direcţie, încărcate şi asigurate. Ştia din experienţă că are nevoie de doar 2 secunde pentru a trece în poziţie de tragere şi a deschide focul. De data asta însă nu era nevoie. Respectivii întinseră câteva pături pe jos şi luară loc pe ele. În curând dinspre ei se auziră ritmuri de instrumente muzicale. „Ohh, maneaua afgană!”, îşi zise, încercând să înţeleagă ritmurile. Staţia radio porni brusc să emită. „Staţi calmi, sărbătoresc anul nou!”. Valuri de informaţie trecură instant prin faţa ochilor. Sărbătoare, anul nou afgan, 1392, Nowruz. Se relaxă puţin continuând să îşi desfăşoare misiunea. „Chefuiţi voi … că noi stăm de pază!”. Câteva citate a la Garcea îi veniră în minte: „Noi nu pândeşte! Noi vegheşte!”. No shit? Poliţia locală probabil se întorcea pe partea cealaltă. Nu participau la misiune pentru că „au treabă”. „Probabil dijmuiesc pe undeva vreo petrecere”, gândi. O pată neagră se mişcă brusc la marginea câmpului vizual. Duse binoclul la ochi. Un dromader. Zâmbi. Si j’avais quatre dromadaires!… Şi trecurăm în 1392. Recent. Pentru că în Afganistan timpul se pare că merge altfel. Sărbătoarea anului nou se numeşte Nowruz. Dar este de origine iraniană. Provine de la vechii perşi, care se pare că o sărbătoresc de peste 3000 de ani, prima înscriere literară a acestuia datând de prin secolul 2. Poate de aceea se mai numeşte şi „Anul nou persan”. Nowruz marchează prima zi din an şi este sărbătorit în prima zi de primăvară, mai exact în ziua echinoxului de primăvară – 21 martie, dar nu este o regulă. Astfel, în Afganistan se sărbătoreşte pe 21 martie, în Albania pe 22 martie, în Azerbaidjan de pe 20 până pe 26 martie, în Kosovo, Kîrgîstan, Iraq şi Uzbekistan pe 21 martie, în Iran între 20 şi 24 martie, în Kazakhstan între 21 şi 24 martie iar în Turkmenistan între 20 şi 23 martie. În Afganistan sărbătoarea ţine practic 13 zile, Nowruz-ul fiind ultima. Afganii îşi scot, ca şi la noi la sărbătoare, hainele noi, îşi vopsesc casele şi îşi întreţin mâinile. Una din tradiţiile de Nowruz ar fi trebuit să fie iertarea. În primele 3 zile ale noului an se vizitează membrii familiei şi prietenii, iar cei care au greşit cu ceva de-a lungul vechiului an ar trebui iertaţi. Spun ar trebui deoarece nu prea se întâmplă asta, răzbunarea fiind o altă tradiţie afgană. Concomitent cu Nowruz se desfăşoară şi Jashn-e Dehqan, Ziua Agricultorilor sau Fermierilor, cele două sărbători contopindu-se de multe ori. Datorită implicaţiilor culturale pe care le are Nowruz, pe...

Read More
content top