Vă place Lucian Blaga? Mai ţineţi minte versurile următoare? „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc / în calea mea ….” Sună frumos? Doar sună … pentru că realitatea ne arată, într-o manieră crudă de multe ori, că ne pierdem moralitatea. Că nu mai ştim să apreciem. Că, în ciuda promisiunii de a nu strivi corola de minuni noi o călcăm inconştienţi în picioare. Într-un perpetuum mobile grotesc al vieţii cotidiene ne îngropăm în Superficialitate. Banală superficialitate, pe care o tragem în suflet şi pe care o transformăm în suflet.
Recent a avut loc la Cluj un eveniment denumit MASmedia. Mă uitam pe scurtele filmuleţe puse pe Youtube (le găsiţi pe aici) şi mă minunam. Suntem conştienţi de prostiile noastre. Dar ne complacem să trăim cu ele. Ba chiar să le continuăm, „în formă agravantă”, ca să folosesc un termen „legal”. Câteva idei mi-au atras în mod special atenţia.

  • Răzvan Exarhu şi mistreţul „bezmetic” hoţ de bani de gaz. Vai, cât de adevărate sunt vorbele că „se poate face absolut orice cu mintea oamenilor”.
  • Zoso punctează frumos la capitolul ce mai înseamnă în ziua de azi, efectiv, social media. De ce am ajuns eu la social media? Pentru că pentru noi, „ciborgii” din ziua de azi, chiorii 2.0, a ajuns să conteze doar ce e „viral”, doar ce e „trendy”, doar ce „se vinde”.
  • Andrei Gheorghe punctează şi el excelent prin „decizia este a voastră. Voi decideţi ce mâncaţi, ce beţi, ce viaţă sexuală aveţi …”
  • De la Ana Morodan am reţinut un mic aspect. Scriem mult şi nu spunem nimic. Ceea ce eu aş putea să spun că se generalizează la toată media. Şi implicit la societatea în care trăim.
  • Zăbalţi-news.ro şi Lucian Valeriu. Pe ritmuri de pamflet, ne atrage atenţia la un lucru. Nu mai ştim să analizăm. Înghiţim ce ne aruncă alţii fără să ne întrebăm ce e. „Riscăm să devenim o voce colectivă

Sunt idei scurte scoase în viteză. Dar toate de indică acelaşi lucru. Ne vindem sufletul. Zi de zi, în viaţa noastră efemeră, seacă de multe ori, inundată de automatisme stereotipice gen “somn, mâncare, înghesuială, lucru, mâncare, lucru, înghesuială, mâncare, somn” am uitat să fim oameni. Nu e de mirare că nu mai putem înţelege de ce ni se oferă un copac cu flori. Un copac cu flori şi un colţ uitat de cer. Dar vai, noi am uitat cum să descoperim frumuseţea. Ne-am pierdut balanţa morală. Iar pentru a o regăsi suntem nevoiţi să primim lecţii de viaţă date de oameni cărora viaţa le-a tras-o încă de la început, oameni care nu aveau, practic nicio şansă, sau oameni care pot demonstra că încă putem fi OAMENI. Oameni prin însăşi esenţa termenului de om ca fiinţă socială, cu putere de discernământ, omul filozofic, psihologic, cognitiv şi social capabil de a sprijini moral pe cel de lângă el. Element singular care trăieşte în colectiv. Care participă la formarea colectivului şi nu care este format de colectiv.
Devenim apatici faţă de tot ce însemna cândva moralitate, nu mai avem noţiunea de valoare. Mai ştim doar de indici de audienţă, de unici, de voturi, de instinctul de gloată. De ce oare nu mai putem aştepta şi judecăm întotdeauna după aparenţe?. Deşi cunoaştem toţi vorbele cum că „aparenţele sunt înşelătoare”.
Am ajuns în stagiul de legume, când avem nevoie de impulsuri ca să regăsim calea pe care ar fi trebuit să mergem? Am ajuns la stadiul în care trebuie să primim un şpiţ în părţile dorsale (nu mă ascund, li se spune buci în limbajul popular) ca să ne căutăm fărâma de suflet ce ne-a mai rămas? Somewhere, over the rainbow, skys are blue  … Dar mai ştim noi să vedem culorile curcubeului închizând ochii? Ne mai găsim ochii care ştiu să vadă curcubeul?
Din când în când, în măreţia ei, natura ne oferă câte o mână de ajutor. La fel de adevărat este şi faptul că ne-o trage sistematic pentru delăsarea noastră modernă. Dar nu uită să ne atenţioneze că încă putem fi oameni. Imagine all the people living life in peace  … Ştim versurile. Le-am auzit nu doar o dată. Dar de câte ori le-am ascultat? Dă un click pe link. Poate vei înţelege. Emmanuel a supravieţuit Irak-ului .. dar în ce condiţii … Nu ştiu câţi dintre voi conştientizaţi ororile războiului. Nu ştiu câţi conştientizaţi faptul că manipularea colectivă duce la ororile provocate de război.
Ne este frică să ieşim din gloată? Ne este oare frică să devenim indivizi unul câte unul şi nu indivizi la grămadă? „Sunt singur şi mă / duce un gând / Spre locuinţele lacustre”. Oare ne temem de lacustra bacoviană şi din acest motiv evităm să ne căutăm eu-l? Ne-ngrozim că trebuie să îl dezgropăm din cleiosul cotidian? Ne temem de întuneric, de umbre? Câteodată, prin umbre ni se arată că avem suflet.
Oare ne e frică că nu putem crea un colectiv păstrându-ne identitatea, păstrând sistemul de valori al moralităţii?

Comments are closed.