Câţi dintre voi ştiu oare că unul din dinozaurii marcanţi ai filmotecii de aur, Sir Anthony Hopkins, ascunde multe alte secrete? Şi încă ce secrete!
Ca să fiu sincer nici eu nu ştiam. Dar, printre sutele de clickuri prin diverse site-uri am descoperit un link, care m-a dus la alt link de pe Youtube. Am rămas şocat! Sincer, îmi puteai pune pe faţă banda aia galbenă a cretinilor cu “Şocant! Nu îţi vei crede urechilor!” şi alte etc-uri de tâmpiţi. Dar de data asta chiar a fost o surpriză pentru mine.
Ceea ce nu ştiam până acuma a fost faptul că Sir Anthony Hopkins compune muzică. Desigur, nu ştiam nici că pictează, dar la capitolul muzică excelează. De mic copil îi plăcea să “dea cu degetele în pian”, încercând să compună diverse şiruri de sunete. Chiar el declară că îi plăcea muzica clasică încă de mic, fiind marcat de Vaughan Williams, Elgar şi compozitorii ruşi. Valsul “And the waltz goes on” a văzut lumina zilei ca o partitură de pian, iniţial, apoi a fost finalizat ca aranjament orchestral. Aceasta se întâmpla în Liverpool, Playhouse Theatre, în 1964.
Vreme de jumătate de secol valsul a stat cuminte aşteptându-şi muzicienii. Abia în 2011 avea să răsune în toată splendoarea lui dintr-un castel din Viena, interpretat de Orchestra Johann Strauss şi având ca şi dirijor şi vioara întâi pe Andre Rieu, un adevărat vrăjitor al viorii.
Când vezi primele imagini nu ştii la ce să te aştepţi. Ascult cu plăcere muzică clasică şi încerc întotdeauna să nu o judec doar după primele note. Valsul începe uşor, subtil, sunetele parcă ascunzându-se sub dantelă. Dacă te grăbeşti vei avea impresia că va începe un film ceva gen “Naşul” şi te decepţionezi fără rost. Apoi sunetul începe să prindă culoare. Devine încet, încet, un sunet complet. Extremele se împletesc ca nişte valuri, alunecând în jurul corzilor. Ceea ce urmează e greu de descris. E o adevărată orgie muzicală în urechi. Fără a zgâria deloc. Sunetul e unul parcă făcut din satin, cel mai fin satin pe care l-au auzit urechile mele în ultima perioadă. Aproape că nu te poţi abţine să nu te laşi purtat pe cine ştie ale cărui valuri. O mică pauză îţi dă un moment de “revino-ţi” ca apoi să te ducă din nou departe. Mici divagări clasice de flaşnetă se împletesc armonios marcând trecerea doar la instrumente cu corzi. Instrumentele de suflat şi percuţia revin apoi recreând un final apoteotic, genial, ca un proverb vechi căruia încă nu i-ai descifrat tot înţelesul.
Absolut … sublim!
Ca şi notă finală, Sir Anthony Hopkins a mai compus diverse piese pentru Orchestra simfonică a oraşului Birmingham.

Comments are closed.