Iubit și în același timp contestat, venerat și dorit de multe orchestre, Sergiu Celibidache și-a lăsat amprenta în lumea muzicii și nimeni nu o va putea renega vreodată. Sub bagheta lui muzica a primit o altă față. Una nouă, romantică, pianissimo și crescendo în același timp. Sub bagheta lui, muzica a început să prindă formă, să devină ireală dar în același timp palpabilă, renăscută. După cum spunea chiar el, muzica nu este, ea devine, ia naștere. Cât despre dirijor, el este un om care face ordine în orchestră ca instrumentele să cânte toate deodată, un matematician care crează o funcție muzicală. Dirijorul este premisa care creează muzica. Când îmi imaginez muzica asemenea unei funcții matematice zâmbesc la gândul prezentării ei la catedra de matematică: „Se definește funcția partitură predefinită de cheia sol, cu valori în intervalul do, la bemol”.
Capacitatea creatoare a lui Celibidache a fost foarte mare. Pe vremea când studia la Paris a ascultat la radio un cvartet de coarde compus de Heinz Tiessen și a fost atât de marcat încât a scris propriul său cvartet de coarde pe care i l-a trimis lui Tiessen, acesta fiind uimit de potențialul muzical al tânărului. Celibidache dă curs invitației lui Tiessen și se înscrie la Facultatea de Muzică a Universitatii Friedrich-Wilhelm din Berlin. Printre profesorii săi se numără Tiessen (compoziție), Hugo Distler (contrapunct), Kurt Thomas și Fritz Stein (teorie), Eduard Spranger și Nicolai Hartmann (filozofie și metafizică), Arnold Schering și Georg Schunemann (muzicologie), Walter Gmeindl (dirijat). Un alt factor marcant a fost întâlnirea în 1939 cu preotul budist de origine germană Martin Steike, cunoscut ca Tao Chun (sau Dao Jun), care îl introduce în misticismul budismului Zen.
Nevoit să se descurce pe o vreme de lipsuri (începuse al doilea război mondial), începe să dirijeze. Primele îndrumări cu bagheta le face asupra corurilor de lucrători feroviari și ale controlorilor de tramvai. Primul contract ca dirijor permanent l-a primit de la ansamblul de amatori „Orchester Berliner Musikfreunde”. Pe lângă acestea, a mai susținut concerte camerale cu un ansamblu de studenți de la Facultatea de Muzică din Berlin. Deoarece mai mulți profesori și-au părăsit posturile datorită războiului, a predat nu o dată diverse discipline propriilor colegi. Și-a finalizat studiile cu o lucrare de doctorat despre elementele dormative în tehnica de compoziție a lui Josquin des Pres.
Ca dirijor s-a remarcat imediat prin memoria sa extraordinară, știind pe din afară toate piesele conduse. La 33 de ani, după ce s-a încheiat războiul, câștigă un concurs de dirijat organizat de Orchestra Radio din Berlin. În august 1945 Orchestra Filarmonicii din Berlin îi face o invitație lui Celibidache. Acesta conduce orchestra într-un concert având un program care includea Uvertura operei Bărbierul din Sevillia de Rossini, Concertul de fagot al lui Webber și Simfonai a 9-a de Dvorak. În urma acestui eveniment, „Celi” devine noul director muzical al orchestrei (dirijorul șef Furtwangler fusese exilat până la clarificarea implicațiilor sale în societatea nazistă), orchestră cu care a a susținut 414 concerte în toată lumea. În 1946 începe să predea la Institutul Internațional de muzică din Berlin iar în 1948 o altă orchestră de renume vibrează ascultătoare sub bacheta magică: London Philharmonic Orchestra. Începând cu 1949 devine un dirijor căutat în toată lumea, el dirijând orchestre în Austria, Franța, America Centrală și de Sud.

  • În 1953 primește Berliner Kunstpreis fur musik – premiul berlinez de artă pentru muzică.
  • În 1954 primește pentru meritul său în refacerea orchestrei filarmonice din Berlin o decorație specială, Crucea de Merit a R.F. Germania.
  • În 1955 primește premiul Uniunii Criticilor Germani și până prin 1957 continuă cu orchestrele Scala din Milano, Orchestra Academiei Santa Cecilia din Roma și Orchestra Radio a RAI.
  • În 1961 are un turneu foarte apreciat în germania cu Capela Regală Copenhaga.

Pentru contractele avute în Suedia și Danemarca dar mai ales pentru modul cum au fost îndeplinite este numit în anul 1970 Cavaler al Ordinului Vasa în Stockholm și i se acordă Premiul de muzică Leonie-Sonning de către Danemarca.

  • Un eveniment inedit, în 1978 revine pentru scurt timp în România unde dirijează Orchestra filarmonică George Enescu.

Până în 1992 susține bianual cursuri despre fenomenologia muzicii (fiind profesor onorific la Universitatea Johannes-Gutenberg din Mainz), cursuri care erau gratuite pentru oricine era interesat.
În acest timp, în urma unui concert cu Filarmonica din Munchen (care a inclus capodopere precum Flautul fermecat al lui Mozart, Moarte și transfigurare de Strauss și Concertul pentru orchestră al lui Bela Bartok) este numit dirijor șef al orchestrei și director general de muzică al orașului Munchen.

  • În 1984 susține la Carnegie Hall (New York) un concert având „sub comandă” Orchestra de studenți a Institutului Curtis din Philadelphia.
  • În 1992 revine în România fiind numit în 1994 membru de onoare al Academiei Române.
  • În 1993 primește Marele ordin german de artă „Maximilian” iar în 1995 este numit Comandor al artelor și literelor de către guvernul francez.

Celi a reușit să îndeplinească un vis: a transformat Orchestra filarmonicii din Munchen într-o orchestră de renume mondial, având chiar și 80 de concerte pe stagiune. Astfel, la împlinirea vârstei de 75 de ani, primește Moneda aurită de onoare a orașului Munchen. Ulterior primește și Nettuno d’oro în Bologna și Acul aurit de onoare al orașului Milano.

Transcendența în muzica clasică
Klaus Umbach spunea despre Celi că acesta „domnește și când șade(…) El construiește, din mii de note bruckneriene, catedrale sonore”.
A fost recunoscut ca fiind un dirijor neîntrecut al simfoniilor lui Anton Bruckner sau al impresioniștilor francezi, de la Claude Debussy la Maurice Ravel. Stilul lui este inconfundabil. Cu cât pasajul muzical este mai complex, tempo-ul devine mai lent, creând un efect unic în sălile de concerte, rezultatul fiind o experiență de cunoaștere, provocatoare de senzaționale lamentații interioare, după cum scria John Rockwell în New York Times după concertul susținut la carnegie Hall

…. Genul lui de fanatică grijă iubitoare reprezintă următorul pas logic dincolo de astfel de virtuozități muzicale precum Mahler, Klemperer sau Toscanini. Însă dl. Celibidache a împins perfecțiunea lor în domeniul imposibilului; faimoșii dirijori de azi, cei de care spune că nu ține cont, au fost dispuși să facă sacrificii pentru practicabilitate. Desigur, performanțele lor sună întotdeauna ca și când au făcut aceste sacrificii. Dar tipul de abordare cât mai aproape de ideal al dl. Celibidache  care tinde să simplifice nu se va potrivi cu rutina afaceristică a societății muzicale de azi

scria John Rockwell. Poate din această cauză se presupune real faptul că Celi a refuzat postul de dirijor al Orchestrei filarmonice din New York.

Dirijor, muzicolog și filozof
Muzica modelată sub bagheta lui denotă un grad ridicat de conștientizare, alimentată de un interes permanent legat de sunetul muzical. „Lumea încă nu a perceput-o: muzica nu este doar frumoasă, frumusețea fiind doar momeala pe care o folosește muzica. Muzica este reală!”, spunea el. Nu este o metaforă a zbuciumului, frumuseții, emoțiilor sau triumfului vieții. Muzica .. este. Și din asta decurge sentimentul de echilibru perfect sau mulțumire profundă, o acceptare pașnică a momentului unicat la care a conduce.
Pentru el muzica nu reprezenta doar sunet, materialul sonor având o funcție creatoare de cunoaștere, de conștientizare. Astfel, și-a creat problema primară: în ce condiții poate fi numit sunetul muzică? Răspunsul a venit în timp: cu condiția ca atât muzicianul cât și ascultătorul să perceapă identic sincronizarea sunetelor ca o unitate muzicală, condiție care să excludă alte principii precum muzicologia, armonia sau morfologia, istoria sau sociologia muzicală. Ne putem întreba dacă concentrarea asupra punctelor fine ar putea altera energia mistică de modă veche a muzicii. Dar partitura astfel „alterată” emoțional între preludiu și debutul părții principale nu a sunat niciodată mai dramatic.
Legat de viziunea sa asupra fenomenului numit muzică, pe 28 iulie 1962 apare în ziarul Frankfurter Allgemeine un articol semnat de Celibidache, cu titlul „Înțelepții sunt greu de găsit”, articol în care tratează .. budismul. Unul din conceptele zen budiste care l-a marcat și urmat a fost acel al momentului, mai exact al momentului ca unicat, ca instantaneu care nu se va repeta niciodată, concept regăsit sub numele de „ichi-go, ichi-e” în Zen budism.
Ca împătimit al Zen budismului, Celi credea că realitatea constă în relaționarea dintre lucruri, astfel el caută să ofere vocilor interioare un crescendo mult mai puternic decât în mod normal. În consecință, compozițiile lui Bruckner tresar sub bagheta lui Celi mai degrabă în nuanțe radiante, nu precum linii melodice înghesuindu-se peste o masă solidă de înnămolire armonică. Muzica lui sună neobișnuit de liniștit, putându-se distinge și cel mai scurt țipăt al unui trianglu, având un crescendo inexorabil. Întreaga concepție este apoi saturată cu un uimitor legato, cadențe întregi crescând și alunecând precum valurile. Mistic, nu a vut niciodată interes în tradiție sau curent muzical. Pentru a contopi muzica, el minimalizează și ușurează impactul emoțional temperând dinamica melodiei, cadențele născându-se și dispărând lin. Dirijatul său are poate o tendință lejer vulgară pentru linia melodică, ca un minunat colorit acoperind scrupulos și modelând cele mai puternice pasaje.
Poate chiar idiosincratica sa consolidare muzicală a deciziilor individuale crează subtilitatea consecventă a dinamicii muzicale, eleganța chiar și a celor mai mici și precise note interpretate de orchestră sub bagheta lui.
Amplitudinea unei vibrații depinde de cantitatea de energie ce se imprimă mișcării vibratorii și se transmite în mediul ambiant, distanța la care se află corpul vibrator față de aparatul auditiv receptor și calitatea mediului în care se propagă. În viziunea lui, înregistrările împiedică implicarea ascultătorului în muzică și nu oferă decât o reprezentare deformată a realității muzicale. Celibidache prefera să lucreze cu orchestre din toată lumea decât să se asocieze cu instituții unde s-ar fi confruntat cu rutina, preferând libertatea de a pune în aplicare toate ideile sale precum și viziunea muzicală, experiența transcedentală. Mereu a refuzat înregistrările, având totuși câteva mici excepții.

Interpretările sale pline de o trăire interioară puternică l-au făcut pe Sergiu Celibidache unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului 20. În anul 2012, la 100 de ani de la nașterea lui Celibidache, Google și-a scos pălăria în fața lui recunoscându-i și meritele oferindu-i un doodle.

Sergiu Celibidache despre Filozofia muzicii

 

Sergiu Celibidache – Bolero, 1971

Surse:

Fundatia Gerhard Greiner
Fundatia Sergiu Celibidache
Articolul in limba germana Verstehende sind schwer zu finden- Celibidache
Celibidache la EMI Clasics
Clasical Notes
Wikipedia – Intensitatea sonora

Comments are closed.