Oare chiar nu avem nimic? Sincer, mă îndoiesc de acest lucru. Sau, cel puţin, trebuie să fii cretin să nu vezi ceea ce ai. Sau să fii “orb”. Exact, orb cu ghilimele. Pentru că un orb care nu vede simte că are totuşi ceva.
Are un suflet. Noţiune pur literară pentru unii, subiect de discuţii pentru alţii, motiv pentru a trăi pentru şi mai alţii. Oare chiar aşa să fie?
Tu mai ai suflet? Sunt sincer curios cât anume mai înseamnă suflet pentru majoritatea populaţiei. Dar nu acel suflet care este spus / scris. Ci acel suflet care chiar contează. Acel suflet care ne determină modul de comportament, etica de zi cu zi (sau lipsa ei mai degrabă), motivul pentru care unii comit diverse crime sau îşi ascund diverse acţiuni. După cum spune şi respectabilul Coelho, “sufletul lumii este alimentat de fericirea oamenilor. Şi, de asemenea, de nefericire, invidie şi gelozie. Singura obligaţie reală a unei persoane este de a realiza propria lui legendă. Toate lucrurile au aceeaşi semnificaţie. Iar atunci când îţi doreşti ceva anume tot universul complotează pentru a te ajuta să îl obţii. (Alchimistul)”.
Dar noi mai avem puterea de a ne dori ceva atât de mult încât să punem universul în mişcare? Sau am ajuns în situaţia în care ne complacem în groapa cu noroi călduţ spunând că este un remediu pentru durerile noastre?
NU!
În momentul în care într-adevăr nu mai avem nimic existenţa noastră ar trebui să înceteze. Pentru că noi toţi trebuie să contribuim la totul existent. Nu trebuie decât să avem grijă la un singur lucru: există ceva care împiedică îndeplinirea unui vis: frica generată de posibilitatea unui eşec!
Dar, atâta timp cât nu încercăm, de unde putem deduce că vom eşua?

Râdeţi, râdeţi, râdeţi, râdeţi, cu pământ cu tot
Până când vă mai suportă ultimul Charlot.
Nu de el când râdeţi, râdeţi, râdeţi voi de voi,
Că sunteţi grăbiţi şi cinici şi inculţi şi goi.
Charlie Chaplin calcă-n dodii cu pantofi strâmbaţi,
Hohotiţi dar n-aveţi ştire voi ce strâmb călcaţi.
Face el cum face raţa şi e caraghios
Dar ce carduri mari de raţe trec în sus şi-n jos.
O, Charlie Chaplin, înger vagabond
Hai, bătrâne, vino de sub orizont.
O, Charlie Chaplin, hohot interzis
Redeschide teatrul ce ni l-au închis!

Nu o dată s-a spus că viaţa este o scenă, o piesă de teatru instrumentată de noi înşine dar interpretată de un alter ego. Cât timp mai trebuie să treacă până când ne vom înţelege acest alter ego? Cât timp mai trebuie să treacă până ne acceptăm aşa cum suntem?

Am dormit o noapte
într-un pat de copil
Şi-am visat cum răsar
flori de foc pe câmpii
Iar prin ochi de părinţi
se-adunau lacrimi fierbinţi ..

De ce nu încetăm să ne minţim singuri? Vine dimineaţa …

Dimineţi cu ferestre deschise
dimineţi cu săgeţi de cocor
dimineţi pentru viaţă şi vise
dimineţi fără lacrimi în zori
dimineţi fără gânduri ucise
dimineţi fără roiul de nori
dimineţi cu ferestre deschise
dimineţi pentru oameni şi flori

Ce zici … NU CREZI CĂ AM DORMIT DESTUL?