Blog // Latest news and discussions

Ultima casă dispăru pe lângă mine ascunzându-şi luminile în ninsoare. Prima pală de vânt îmi aduse dureros de rece aminte că e iarnă. Îmi închei haina până la gât, trag cu putere aer în piept şi îmi ridic apoi fularul peste nas. Mustaţa mi-a devenit un buchet de mici ţurţuri.
Dealul din zare nu e înalt. Nu e nici mic însă. Oricum nu se vede prea mult din el, zăpada viscolită ascunzând o mare parte din el.
Mergeam des pe dealul cela, mai ales seara. Avea o frumuseţe aparte. Mirosea a verde, copacii te îmbiau parcă să te rezemi de ei şi să asculţi muzica naturii. Muzica..ştiam eu că uitai ceva.
Îmi scot telefonul şi selectez o anumită listă de melodii. Sunete dulci pentru urechile mele, acordurile melodiei “The path of the gods” -  Lake of Tears se lasă ca o perdea peste verdele de astă vară. Gândurile îmi fug la munţi, munţi cu zăpadă pe creste. Zăpadă. Uitasem de ea.
Îmi pun mănuşile şi las muzica să mă conducă. Nu am o direcţie precisă, nu am un loc unde trebuie să fiu, nu am un timp când trebuie să ajung. Sunt liber. Liber ca pasărea muntelui, purtată de adierea vântului. Pe mine mă poartă drumul, cred. Ba nu, am depăşit drumul, sunt pe undeva pe câmp. Nu-mi pasă, nu vreau să merg pe urmele altora.
Mă întorc şi privesc spre sat. Vălătuci de fum gri-negru sunt alungaţi de vânt de la gura hornurilor. În aer pluteşte o aromă de lemn ars, miros care mereu mi-a trimis mintea la plimbare spre perioada când eram doar un copil fără griji. Ţin minte că îmi plăcea foarte mult mirosul, inspiram cu poftă pe uliţele orăşelului moldovenesc unde am crescut. Îmi place şi acum izul de lemn ars lăsat în urmă de gurile de horn. Dar nu am mai văzut de mult orăşelul .. parcă de o viaţă întreagă. Mă tem să şi mă gândesc la ce s-a întâmplat cu el, modernizat mai mult sau mai puţin gândit.
Tăpşanul de lângă sat mi-aduce aminte că pământul deşi e rotund are umflături. Şi scobituri. Mama ei de groapă! Întins pe burtă, încep să râd. Mă întorc pe spate şi privesc fulgii de zăpadă care cad, cad şi n use mai opresc. Mă ridic, scutur zăpada de pe mine şi arunc o ultimă privire spre deal. Nu se mai vede de viscol. Amintirile de astă vară dispar şi ele alungate de sufletul de gheaţă al vântului. Ar trebui să mă întorc la focul din soba de acasă!
Privind spre sat, închid ochii pentru a păstra imaginea câteva secunde în plus.
Cruntă realitate! Acum aş vrea să nu îi fi deschis. În faţa mea, pe monitor, e poza unui sat în plină iarnă. Oftez, mă uit la termenii de căutare. “Old town in winter”. Dar nu conştientizez motivul pentru care căutam asta.
Sau, poate, voiam doar să plec departe …