Un articol de aici mi-a atras atenţia în mod special. De ce? În primul rând m-a oprit titlul. „Armaghedonul tinerilor români”. Redau articolul sperând ca aşa îl vor citi cât mai multe  persoane. Cine are urechi de auzit, să audă, iar cine are ochi de văzut, să vadă!

România ca naţie, ţară, pământ şi istorie a avut (doar) nişte Zile Sublime. Câteva s-au consumat în Decembrie ’89. Ardeau străzile, casele, blocurile, bulevardele, inimile, steagurile, puştile, pruncii în pântece, cărţile, vieţile tinere aşezate pe linia-ntâi. Se trezea un popor al tăcerii şi răbdării ruşinoase. A fost Cruciada tinerilor români – singurii care au avut curajul să iasă în stradă, să strige, să ceară, să lupte şi să moară. Eroi. Au rămas laşii; bătrâni şi maturi. De-aici, din păturile acestea stricate în conştiinţă şi morală s-au ridicat gunoaiele care astăzi sunt bogaţii de lux ai României, conducători de ţară, guvern, parlament şi primari de oraşe – jefuitori şi devalizatori ai generaţiilor de ieri, de azi dar Nu şi de mâine. Vânzători de ţară şi de neam pe care Ţepeş i-ar fi făcut ţinte vii de otrăvite săgeţi iar Ştefan le-ar fi tăiat capul fără clipire. O ţară obligată spre faliment. Triste şi spurcate copilării, aspre vieţi de familii căzute în păcatul deznădejdii, vieţi distruse de tineri şi bătrâni sinucigaşi.

Pentru toate acestea şi pentru încă multe altele a venit timpul REVOLUŢIEI adevărate, cu mintea deschisă şi dreaptă cu braţ şi voinţă de fier. Se-apropie alt orizont. Curând.

*În România nu există discurs politic (real). Există însă discursuri despre politică, discursuri politizate sau politica discursului discursiv, orice nu are vreo legătură cu discursul politic angaja(n)t şi responsabil. Şi pentru ce ar exista un asemenea discurs când naţia română nu poate învăţa (din) nicio lecţie de istorie fie ea naţională sau universală?! Istorie?! De ţinut minte discuţia cu şeful lucrărilor arheologice de la situl Bizere (com. Frumuşeni jud. Arad) prof.univ. Andrei Rusu (Cluj)  care mi-a intuit gândurile văzându-mă ţinând în mână o bucată de os din craniul unui călugăr din secolul XI/XII – gânduri stranii absorbite într-un tunel mental al timpului oprit într-un fragment de ev mediu. Pe unde eram noi ca naţie, pe-atunci?! La care clujeanul a zâmbit cu indulgenţă: noi nu eram naţie. N-am fost niciodată. Nu suntem şi nici nu avem şanse să fim vreodată! Ce mai supărare, ce mai replici dus-întors, pro-contra… Am părăsit situl cu gustul călugărilor morţi – (re)descoperiţi acum.

Ne-am aruncat istoria la coş pentru câteva teancuri de bancnote. Unii se bat cu cărămida în piept

*În România nu există patriotism, neexistând cultul istoriei. Numai aşa pot înţelege (în)dobitoci(re)a unui popor pierdut de identitate. Habar n-aveţi cât de tare mă dor aceste  cuvinte, tot atât sau poate chiar mai mult decât dacă l-aş fi auzit înjurat pe Creator. La asta m-am gândit în după-amiaza zilei de joi, 3 iunie 2010 în timp ce priveam scurgându-se pe bulevard valul  de protestatari, Marşul solidarităţii oamenilor muncii şi pensionarilor arădeni împotriva măsurilor guvernului hotărât să taie din sărăcia salariilor şi pensiilor procente ce ajută la amânarea (cronometrată) a unui prohod naţional. Am retrăit cu şi mai multă intensitate clipele vibrante ale acelui decembrie de foc şi sânge în timp ce se scanda Jos Bă-ses-cu. Am vrut să aud şi chiar am auzit „Jos Ceauşescu”! Sincer, cu inima despicată în cele peste 7300 de zile câte au trecut de-atunci jur că am intrat în viziune vizual/auditivă – Timpul Revoluţiei – vrând să văd/aud altceva decât scurgerea lentă a celor peste 1500 de demonstranţi (de ce numai atâţia?) şi chiar am văzut şi auzit! Am văzut Aradul întreg ieşit în stradă şi ţara întreagă, nu numai acei copii cu piepturile albe înflorite în roşu – ci toţi, dar absolut toţi de la mic la foarte mare, bătrân, adică.

*Două chestiuni crâncene mă frământă fără încetare – darea de seamă în faţa legii şi a poporului – a celor care au luat puterea din mâna lui Ceauşescu începând cu acea seară de 25 decembrie 1989 când în loc de Crăciun, brad şi colinde vătuite-ntre ziduri am văzut – fericiţi şi şocaţi – (in)credibilul „proces” execuţional (un acussatio încropit formal în alergarea mult aşteptată a minutelor finale) al dictatorului şi revoluţia adevărată care nu mai vine.

*În România nu există dare de seamă. Se făceau dări, da, înainte de’89, gonflabile şi mincinoase, comunism primitiv de Scorniceşti. Aşa se ordona, aşa se făcea. Era o Românie-preş, un dulău frumos dar fricos şi fără dinţi făcând sluj în faţa unui pricăjit de stăpân prost şi tembel, ţară oligofrenizată după modelul conducătorului. Dar după ’89?! 1990, 1992, ’96, 2000, 2004, 2008, 2009… ani mulţi în care istoria noastră atât cât am fost în stare să o clădim de la începuturi şi până în pragul unei democraţii prost importate – ţară ridicată cu câţiva ani-lumină în Decembrie 89 – şi-a lăsat  -în anii care au venit – lumina proaspătă a sufletelor noii zidiri, înspre putrezire. Istorie, atunci?! Descărnarea patriei de daci şi de romani, de Mircea şi Ştefan, de Ţepeş şi Mihaiu sau Doja şi Iancu Avram şi Horia şi Cuza – coloana vertebrală a firului istoric născător al acestui pământ hotărât a se numi ROMÂNIA, a cărui limbă va vorbi doar ROMÂNEŞTE;  ţară sfârtecată de câinii din preajmă, învârtită la ruleta criminalilor istoriei,  vândută pe hălci, înfulecată la greu de jeguri „politice”, horcăind în aceste două decenii de nesimţită şi chinuită democraţie care nu a fost şi nu este a noastră şi nici a moşi/strămoşilor noştri şi nici nu va fi vreodată a generaţiilor viitoare. Noi n-avem nevoie de nimic din ce nu-i al nostru. Mi s-a strâns sufletul precum risipirea apelor adunate într-o venă groasă pulsând vijelii – la vederea DIN NOU a mulţimii în stradă.

Dar a lipsit SCÂNTEIA. Combustibil şi fitil există dar flacăra nu se (mai) aprinde. Colorată mulţime strigând Jos guvernul-băsescu-udrea-boc – lipsită de vlagă şi convingere – acoperindu-şi feţele cu pancarte pe care meseriaşii loviţi de sărăcie şi-au scris modest durerea, disperarea, deznădejdea – totul fără violenţă(?!) Mi s-a poticnit inima văzând miile de paşi călcând şi strigând pe locul în care au trepidat – în acel Decembrie înalt – alţi paşi (poate chiar şi aceştia) dar mai ales ai celor care astăzi ar fi fost la rându-le, părinţi. Poate pentru că gândul a ars înlăuntru în rug dogoritor, îngerii de ieri şi de Acolo mi-au oferit (puţin dar infinit preţios) tabloul acelui Decembrie în care ne-am îmbrăţişat spontan şi sincer (nu aveam nevoie de o zi a îmbrăţişărilor) ne-am strâns mâinile, sufletele, inimile, destinele, totul. Am „socializat” – ce cuvânt scârbos! – împotriva socialismului şi comunismului, împotriva întunericului minţii, a unui regim orb de putere absolută, înavuţire, asmuţire şi control asupra a tot, de la miezul uman din uter şi până în străfundurile istoriei schimbate a acestui popor.

Mulţimea aceea prin mulţimea aceasta – mi-a readus în memorie Fericirea acelor zile când cerul s-a dezvelit în Decembrie, iar ei l-au înroşit cu sângele lor curat, arcuind curcubeul peste decenii de beznă, Dumnezeu coborând stele până sub ochii noştri dornici de Lumină dar luând în slavă pe fraţii şi copiii de lângă noi. Cei mai buni şi mai curajoşi care au spus NU spurcăciunii hrănite din sudoarea unui neam umil(it), călcat, râvnit, terfelit şi înjosit, apoi dosit la poarta slugilor Europei şi lumii, folosit, minţit şi scuipat în legi date de parlamentul târfelor şi gunoaielor „politice” plătite cu sute de milioane de lei pe lună din munca ta, a mea şi a lor, din tăiata mea speranţă dar şi a ta şi a lor – orgiaci trădători şi vânzători de ţară cu burţi şi buze răsfrânte, grohăind şi dormind în sălile în care ar fi trebuit să facă treabă pentru România de vreo 20 de ani încoace.  Datorită lor s-a născut (şi) această presă murdară, televiziuni josnice ridicate din bani murdari de nevinovăţii.

De ce-aţi ieşit în stradă, oameni goi pe dinăuntru?!  De ce aţi uitat ca nişte nemernici ce sunteţi de mormintele celor care şi-au pus viaţa zălog pentru dreptate, demnitate şi libertate?

* Niciodată (Voi) nu veţi fi în stare să vărsaţi o picătură măcar din obositul vostru sânge întru trezirea acestui neam adormit şi prostit. Ce marş al solidarităţii a fost ăsta – şi nu numai în Arad ci în întreaga ţară?! Voi nu simţiţi că această clătinare între moarte şi viaţa de căcat pe care-o duceţi va lua sfârşit numai prin acţiune drastică şi fermă? De cine naiba vă/ne e frică? De patroni? Să vă/ne dea afară, oricum suntem în afara oricărei legi a bunului simţ existenţial! De pâinea care nu se mai pune pe masă? Oricum e din ce în ce mai scumpă şi din grâu chimizat. De cheltuieli neplătite la bloc sau la case? Oricum trei sferturi de ţară nu şi le mai poate plăti! Şi-atunci de cine vă/ne e frică? Eu cred că de voi înşivă/noi înşine. Laşi, putori, delăsători, ignoranţi, nepăsători ce suntem! Râdem de capra vecinului şi la noi se-mpute varza în butoi. Aplecăm urechea la can-can-uri idioate în loc să ne facem ordine în ţară – pentru noi dar mai ales pentru generaţiile care bat la uşă. Ce le oferim copiilor? Istorii cu vitejiile şi curvăsăriile lui Ştefan? Cu acea Moldovă care „nu e a mea şi nu e a voastră ci a urmaşilor, urmaşilor voştri în veacul vecilor?!”

Du-te, mă, în mormânt şi te culcă înapoi, Ştefane că te-ai sculat degeaba! Ai umplut Moldova de bastarzi din cauză de descărcare nervoasă după atâtea grozave bătălii şi uite pe mâinile cui ai lăsat-o: o naţie puturoasă, criminală, beţivă şi curvă! Şi ce le mai dăm copiilor? Şcoli cu taxe de lux şi clase în ruină, şcolile satelor româneşti – în desfiinţare şi retrocedare şi lipsă de copii… Şi manuale alternative, aşa cum li se scoală unora şi altora, toţi capete doxa de nulităţi încoronate cu infatuată prostie; posibilitatea de a jongla şi trişa cu cartea din cauză de bani şi de mită, de a se droga în veceuri, ba chiar niscaiva aventuri cu profesorii; asta în cazul în care tatăl, bunicul, unchiul, vecinul sau oricine altcineva nu ţi-i violează. În loc de cărţi, jocuri instructive, iubire de natură, ajutorare de semeni şi morală sănătoasă – le dăm vitrine cu reviste/filme porno, calculatoare acasă – duşmanul care înstrăinează copilul de tine mamă şi tată, ţi-l dezumanizează, ţi-l emo-tizează şi ţi-l aruncă de la etaj sau ţi-l spânzură sau pur şi simplu ţi-l face să-ţi dea cu ceva în cap, turbat că vrea-şi-vrea dar nu ştie ce!

Ce fel de oameni suntem noi? La asta a răspuns exact, aproape genial un deştept de liceu şi încă şi caz social pe deasupra: înapoiaţi, laşi cu reminiscenţe primitive, imaturi, ieşiţi calculul unei societăţi civilizate bazată pe muncă inteligentă, cultură, morală şi economie raţională.

*Scârbă cu majuscule şi imensă dezamăgire „solidaritatea” noastră fricoasă, prefăcută, sinistră şi pe cale de dispariţie. Românule, acum eşti la ZERO, exact aşa cum a lăsat Ceauşescu ţara când l-am înfundat cu câteva sute de gloanţe. Adică fără datorii. Nu eşti nici în „comunism” (cică) şi nici în democraţie. Nu eşti (în) nimic. Un cetăţean european cu o Europă arătându-ţi fundul, locuitor al unei ţări (retro)cedate – ziceţi voi cui şi de câte ori în istorie; dacul lui Decebal- mândrul sinucigaş, sclavul imperatorului constructor Traian, iobagul tras pe roată, ţăranul mort după pământ – cum ar zice tata Coşbuc sau jelitorul doinind etern „de la Nistru pân la Tisa /Tot românu plânsu-mi-s-a” – că de, Mircea cel din Scrisori nu e totuna cu sfântul scofâlcit în gri-maroniu de pe pereţii mănăstirilor moldave. Şi cam gata. Simple sclipiri, Mihai la 1600 sau Cuza cu a sa unire a principatelor sau războiul de independenţă, unirea cu Transilvania sau strălucirea coroanei regale sau cizma lui Antonescu lăsătoare de urme adânci sau…

Te uiţi în stânga şi-n dreapta, înainte şi-napoi şi nu mai vezi nimic. Pustiu.

*Stau cu privirea în pământ şi aud din nou – CLAR, jos Ceauşescu! M-am reîntors în timp şi e muuult mai bine. Am ales să stau în flancul întâi, pe linia morţii – spulberând în praf de puşcă ruşinea acestor douăzeci de ani! Istoria şi vâna de autentică vitejie şi suflet trezit s-a repornit pentru câteva zile în 89 după care a înţepenit de vreo două decenii. Mai aprig decât orice armă e însăşi sufletul meu, p-r-a-f percutat în această ţeavă rece ce-mi simte (însfârşit) bătăile inimii.

Trecând peste chestia asta personală, iubirea de patrie – revoluţia care nu mai vine – va veni. Habar nu aveţi, costume scumpe cu nasturii săriţi de îmbuibare – ce se ascunde în copiii ţării româneşti, urmaşii lui Mihai sau Mircea sau însăşi Ştefan-voievod – în clipele lor sublime! Voi n-aţi auzit că războiul dus de copii e secondat de îngeri, apărat de arhangheli, învăpăiat de serafimi şi câştigat de Dumnezeu?

O cruciadă a sufletelor proaspete, scârbite de hrana obosită şi otrăvită pe care le-aţi dat-o din naştere! Ei, copiii şi tinerii români vor spulbera revoluţia batjocorită din 89 şi vor face lumină şi dreptate. Cine sunt ei şi de cine ar trebui să vă temeţi mai rău ca de moarte vă spun chiar acum: de înşişi copiii voştri, stimabililor! Sunteţi cei care atunci aţi stat ascunşi şi temători până va trece valul, neştiind dacă dictatura va cădea sau nu. Aveaţi copii acasă. Astăzi sunt tineri în deplină putere şi strălucire sau chiar părinţi. Sub una dintre aceste generaţii vă veţi găsi sfârşitul. Crunt. Şi aici şi Dincolo.

Multumesc, Felicia, pentru dreptul de redistributie al articolului!